V.4. Valența
Proprietatea caracteristică a atomilor de a se uni între ei se numește valență.
Valența unui element într-un compus este egală cu numărul electronilor cedați sau acceptați sau puși în comun de un atom al elementului.
Un element chimic poate fi monovalent (are valența I), divalent (are valența II), trivalent (valența III), tetravalent (valența IV), pentavalent (valența V), hexavalent (valența VI) sau heptavalent (valența VII).
Gazele rare sunt zerovalente, adică nu au valență, deoarece ele deja au structură stabilă de dublet sau octet pe ultimul strat și nu formează compuși chimici.
Valențele elementelor sunt importante pentru a scrie formula unui compus chimic.
Numărul electronilor de pe ultimul strat determină valența elementului.
Valențele elementelor chimice situate în grupe principale :
-
Elementele din primele trei grupe principale I A (1), II A (2) și III A (13) au valența egală cu cifra unităților din numărul grupei (egală cu numărul electronilor de pe ultimul strat).
-
Elementele din grupele principale IV A (14), V A (15), VI A (16) și VII A (17) au valența egală cu diferența dintre opt și cifra unităților din numărul grupei (egală cu opt minus numărul electronilor de pe ultimul strat) în compușii cu hidrogenul sau cu metalele.
Valența nemetalelor variază în compușii cu oxigenul. Același element poate avea mai multe valențe, iar cea maximă fiind egală cu numărul grupei principale.
Deoarece oxigenul este constant divalent, valența nemetalelor se stabilește față de acesta astfel:
-
În monoxidul de carbon (CO) : O –valența II și C-valența II (divalent), deoarece se combină cu 1 atom de O.
-
În dioxidul de carbon (CO2) : O –valența II și C-valența IV (tetravalent), deoarece se combină cu 2 atomi de O.
-
În trioxidul de sulf (SO3) : O –valența II și S-valența VI (hexavalent), deoarece se combină cu 3 atomi de O.
Pentru elementele din grupele secundare (metalele tranziționale) nu putem afla valența lor după numărul grupei, deoarece ele nu au întotdeauna numărul electronilor de pe ultimul strat egal cu cifra unităților din numărul grupei.
Exemplu:
Fierul poate fi divalent sau trivalent, cuprul poate fi monovalent sau divalent.
1. Se dau următoarele elemente chimice: Na (Z = 11), Al (Z = 13), O (Z =8) și F (Z = 9). Modelează compușii ionici care îi pot forma aceste elemente chimice și determină valențele lor.
Rezolvare:
Întâi aflăm grupele principale (nr electronilor de valență) ale celor patru elemente scriind configurația electronică
a acestora:
Na (Z = 11) : 1(K) : 2 ē, 2(L) : 8 ē, 3 (M) : 1 ē, deci are un electron de valență, fiind în grupa I A.
Al (Z = 13) : 1(K) : 2 ē, 2(L) : 8 ē, 3 (M) : 3 ē, deci are trei electroni de valență, fiind în grupa III A.
O (Z = 8) : 1(K) : 2 ē, 2(L) : 6 ē, deci are șase electroni de valență, fiind în grupa VIA.
F (Z = 9) : 1(K) : 2 ē, 2(L) : 7 ē, deci are șapte electroni de valență, fiind în grupa VIIA.
În funcție de numărul electronilor de valență scriem procesul de ionizare al acestor atomi. Cei care au un număr mic
de electroni pe ultimul strat (maxim trei), vor ceda acești electroni, rămânând cu configurația stabilă a
penultimului strat.
Atomii care au un număr mare de electroni de valență, vor accepta electroni pentru a avea octet pe ultimul strat
(8 – nr. grupă).
Modelăm formarea compușilor ionici astfel încât numărul sarcinilor pozitive să fie egal cu numărul sarcinilor negative:
2. Modelează formarea moleculei dintre hidrogen, H (Z = 1) și sulf, S (Z = 16).
Rezolvare:
Întâi aflăm numărul electronilor de valență ale celor două elemente scriind configurația electronică a acestora:
H (Z = 1) : 1(K) : 1 ē, deci are un electron de valență.
S (Z = 16) : 1(K) : 2 ē, 2(L) : 8 ē, 3 (M) : 6 ē, deci are șase electroni de valență.
Știind electronii de valență ai celor doi atomi, observăm că doi atomi de H trebuie să pună fiecare în comun câte un electron, astfel încât sulful să ajungă la octet și hidrogenul la dublet.
H este monovalent (are valența I) deoarece pune în comun un electron.
S este divalent (are valența II) deoarece pune în comun doi electroni.